Viata e in alta parte (Incubatoarele fericirii)

Scarile scorojite de la intrare dadeau impresia unei existente in acord cu treptele aflate sub o lumina abia palpainda. Aerul greu respirabil de pe hol contrasta cu rosul „cald”, mai usor de digerat vizual, aflat in interiorul unei camere in care niste «bucurii artificiale», strigate pe nume, erau cuplate la niste aparate stimulatoare de buna dispozitie. Incubatoarele fericirii procesau singuratatile existente in camera, nascand, in urma unui proces tehnologic gandit in detaliu, diafane zambete „de sera”.

Mihalela, parte a acestei bucurii hibride, ne astepta vesela, stiind ca, mai devreme sau mai tarziu, tot ne vom face timp pentru a o vizita. Cand am intrat, cu totii i-am simtit pasii si rasuflarea, similare ca senzatie cu tropaitul unei turme de antilope africane care se indreapta insetate catre lacul izbavitor din mijlocul desertului. Mihaela s-a cuibarit repede si confortabil in primele brate care au intampinat-o, cele ale prietenei care ma insotea.

In acele momente parea fericita. Zambetul i se intorsese pe fata, la locul sau, venind de departe. Stateam cu totii grupati in jurul Mihaelei, contempland cand la vorbele imputinate ale acesteia, cand la camera care, din cauza luminii de un rosu tot mai intens, parea ca este intr-un proces continuu de dilatare. In camera era deja toamna. Afisele de pe perete, prin vioiciunea formelor si a culorilor lor, incercau sa astupe suspinele adanc impregnate in ziduri.

Pana si peretii erau neospitalieri, incapatanandu-se sa nu se lase dresati de optimismul degajat de pliantele agatate din loc in loc, pliante in care Tom si Jerry isi continuau alergatura dincolo de micul ecran. Aici totul era sobru, chiar si jucariile copiilor care, auzind povestile gangurite ale micutilor, nu mai puteau sa fie, mai apoi, la fel de vesele cum fusesera fabricate. Zambetele sterse ale jucariilor erau primul indiciu al faptului ca viata adevarata, nu fabricata, era in alta parte.

Din cand in cand, doi copii, cu staturile putin ridicate de la podea, strapungeau roseata becului din camera, inaintand in voie pe un coridor, devenit al pasilor pierduti si al tacerii. O alta fetita, pironita in usa, ne privea nedumerita, gandindu-se, probabil, ca nici noii vizitatori nu semanam cu cea din pantecele careia fusese adusa pe lume. Aici este locul in care mamicile, pierdute pe undeva, pe drum, inca se lasa asteptate.

De fapt, fiecare poveste are specificul ei, dar singurul lucru pe care copiii de aici il au in comun este „asteptarea”. Fiecare isi astepta „vanatorul”, plecat de cele mai multe ori la munca, in strainatate, unde, o data cu scurgerea timpului, se transforma, treptat, in „vanat”, prin transformarea celor plecati peste granite in victimele prefecte ale instrainarii si ale neavutului incotro. Cand parintii nu-si poarta zilele prin Italia, Germania sau Spania, in cautarea pamantului fagaduintei, ei se apleaca asuprea copiilor lor, precum „regele” Hertei Muller, si ucid cu vorba, dar mai ales cu indiferenta.

Din aceste motive, copiii poposesc in aceasta „gara” temporara a vietii lor, un loc frumos aranjat, cu personal bine intentionat, chiar afectuos, dar care nu poate suplini, atunci cand huruitul „de tren” semnaleaza nevoia caldurii parintesti, adevarata dragoste dupa care micutii tanjesc prin necuvinte.

La plecare, Mihaela ne-a imbratisat pe toti, din nou, lipindu-si capsorul de pantecele de „imprumut” al aceleiasi colege, in bratele careia se aruncase de prima data. Odata cu „La revedere, domnu’ de engleza!”, usa s-a inchis in urma ei, adancind o singuratate cuplata, de niste institutii firave ale statului, substitute ale fericirii, la aceleasi aparate stimulatoare de rasete si buna dispozitie.

Zambetul lui Jerry, la fel cel al domnului de engleza, coborasera, dintr-o data, in pamant, trase fiind in jos de o gravitatie care ar fi vrut pentru prima data sa inalte. Acolo, viata era in alta parte…

PS: Relatare de dincolo de poarta caminului maternal „Micul print” din Focsani.