Enervari din “gondola”

Am fost la „Povestiri venetiene”, spectacol de teatru desfasurat pe scena Casei de Cultura din Focsani, cu prilejul zilei de de 8 martie. Sala, mustind a liceeni, aceste fapturi pentru care niciun stalp al „infamiei” nu este prea „neospitalier” si nici un garbaci nu este prea aspru, a fost aproape neincapatoare. Zic „aproape neincapatoare” intrucat un singur lucru nu a putut umple interiorul salii, „liceenizat” pentru aproape o ora: linistea din timpul desfasurarii spectacolului.

Liceenii, domnilor, stransi laolalta intr-o sala de teatru, sunt niste fiinte atat de galagioase, incat artificiile domnului Oprisan, din seara de Revelion, pot fi trecute fara prea mari probleme la rubrica „Soapte abia perceptibile.” Nu as fi scris randurile acestea daca doi, trei „euforici” ar fi transformat o atmosfera „de teatru” intr-una „de stadion”. Aici nu este vorba despre cazuri izolate, ci de un adevarat fenomen care isi are ca punct de plecare urmatorul imbold didactic: „Toata lumea din aceasta clasa merge la teatru. E un ordin!”.

Sau, varianta „light” a aceluiasi imbold: „Copii, daca mergeti la teatru o sa va pun un punct in plus la matematica, romana, istorie, etc”. Si liceenii dau navala, fie neavand incotro, fie pentru ca un punct in plus la matematica nu e putin lucru. Lasand gluma si generalizarile la o parte, nu as vrea sa pun semnul egal intre exuberanta adolescentina a unora si carentele acelorasi, cu privire la bunul simt.

„Umanizarea” tinerilor prin teatru, in particular, si prin cultura, in general, este o initiativa laudabila venita din partea profesorilor indrumatori, chiar si atunci cand tinerii isi mai dau in petec. Dar poate ca sunt eu prea ursuz, sub imperiul impresiilor inca necicatrizate… As fi vrut sa spun mai multe despre prestanta tinerilor de pe scena, dar, recunosc, nu am reusit sa inteleg mare lucru din piesa de teatru, in ciuda predispozitiei mele de a ma amuza, nu de a-mi imagina liceeni „dezmierdati” de un cnut justitiar.

Am plecat acasa posac, cu gandul ca nu o sa mai merg vreodata la un asemenea spectacol. Sunt prea batran pentru a rezista unor asemenea exuberante, manifestate cu atata verva adolescentina. Mosneagul din mine o sa revina la un asa spectacol doar atunci cand pe scena Casei de Cultura o sa fie pusa in scena povestirea lui Hemingway, „Batranul si marea”. Batranul si marea tacere, evident!